Nume oficial: Statul Eritrea * Situare: în nord-estul Africii * Vecini: Sudan, Etiopia, Djibouti, Marea Roşie * Suprafaţă: 117 600 km² (99) * Populaţie: 6 086 000 loc. (106); urbană (22%); * Capitală: Asmara (649 000 loc.) * Limba oficială: araba, tigrinya şi engleza * Forma de stat: republică prezidenţială * Monedă: 1 Nafka â 100 Cents * Alfabetizare: 58,6% * PIB total (mil. $): 3 978 (160) * PIB/loc: 700 (185) * Indicele dezvoltării umane: 0,349 (175)
ISTORIA. În primele sec. ale milen. 1 d.Hr., terit. E. face parte din Regatul etiopian Aksum (adăpostind prinipalele porturi ale acestuia la Marea Roşie), regat care în sec. 4-6 îşi extinde autoritatea şi asupra SV Pen. Arabia; în sec. 4 este adoptat creştinismul de orientare monofizită. După decăderea, în sec. 7, a statului Aksum, litoralul E. este ocupat, în sec. următor, de arabi. În Ev. Med., terit. E. este viu disputat de etiopieni, portughezi şi turci. Prov. a statului etiopian până la jumătatea sec. 16, E. este controlată apoi de Imp. Otoman, oraşul Massawa fiind ocupat în 1868 de egipteni. În anii ’80 ai sec. 19, Italia îşi extinde în etape autoritatea asupra litoralului eritrean, încercarea de a pătrunde mai adânc în reg. din interior fiind blocată în urma înfrângerii de la Dogali (26.1.1887). După ce ocupă, în 1882, portul Assab, italienii anexează, în 1885, Massawa şi Beilal, în 1889, Asmara şi Keren, proclamând, în 1890, întreaga coastă a Erireii. colonie a Italiei.
Numele Eritreea, dat acum, provine din denumirea antică a Mării Roşii – Mare Erythraeum. E. este transformată într‑o bază de operaţiuni în vederea cuceririi întregii Etiopii, dar corpul expediţionar italian este înfrânt în bătălia de la Adua (1.3.1896), astfel încât Pacea de la Addis Abeba (26.10.1896) statuează independenţa regatului etiopian şi fixează frontiera eritreano‑etiopiană pe linia Mareb‑Belasa‑Mura. * Devenită, în urma anexării italiene, o entitate geografică şi politică distinctă, E. este unită, după ocuparea Abisiniei de către Mussolini (1935-36), cu Somalia Italiană şi Etiopia, în Africa de Est Italiană (1936-41), cu reşedinţa la Asmara.
La începutul celui de‑al Doilea Război Mondial, ofensiva forţelor engleze, pornite din Sudan, se soldează cu eliberarea Etiopiei şi ocuparea E., care rămâne, în perioada 1941-52, terit. sub administrare britanică. În 1952, în urma unei rezoluţii ONU, E. este integrată ca o reg. autonomă în Etiopia, dar autorităţile de la Addis Abeba abrogă acest statut federal în 1962, transformând E. într‑o simplă prov. a statului etiopian.
Împotriva noilor autorităţi ia naştere, în 1961, o mişcare de gherilă ce va dura peste trei decenii, sprijinită de lumea islamică, al cărei obiectiv iniţial îl constituie obţinerea autonomiei, apoi separarea Eritreii. de Etiopia.
În fruntea rezistenţei armate se situează Frontul de Eliberare a Eritreii (f. în 1958, la Cairo), din care se desprinde, în 1970, Frontul Popular de Eliberare a Eritreii (FPEE), ce respinge cu o tenacitate eroică toate ofensivele armatei etiopiene (secondată iniţial de consilieri americani, iar din 1977 de consilieri sovietici). La capătul celui mai îndelungat război de eliberare naţională de pe continentul african, soldat cu aproape 100 000 de victime şi o jumătate de mil. de refugiaţi, în condiţiile prăbuşirii regimului marxist impus de lt.‑col. Mengistu Mariam în Etiopia, FPEE ocupă, în febr. 1990, Massawa, iar la 24.5.1991 – ultimul centru de rezistenţă etiopian, oraşul Asmara.
În mai 1991 se constituie un guvern provizoriu condus de Isaias Afwerki, liderul FPEE, care va administra ţara până la organizarea unui referendum asupra independenţei. 99,8% dintre participanţii la referendum desfăşurat, la 27.4.1993, sub egida ONU, se pronunţă pentru o E. suverană, rezultat recunoscut la 3.5.1993 de Etiopia, care pierde astfel orice ieşire la Marea Roşie. * La 24.5.1993, la Asmara, este proclamată oficial independenţa celui de‑al 52‑lea stat liber al Africii, independenţă recunoscută imediat de către Etiopia. În febr. 1994, FPEE se transformă în partid politic – Frontul Popular pentru Democraţie şi Justiţie. Dacă FPEE condus de Isaias Afwerki (devenit, în 1993, şef al statului eritrean independent) a colaborat cu Frontul Democrat Revoluţionar al Poporului Etiopian şi cu Meles Zenawi (devenit ulterior prim‑min. al Etiopiei) la răsturnarea regimului marxist al lui Mengistu Mariam de la Addis Abeba în 1991, după 1995 relaţiile dintre E. şi Etiopia se răcesc.
Problema delimitării frontierei dintre cele două state în reg. Badme (640 km2) generează, în mai 1998, după ocuparea acestei zone de către trupe eritreene, un sângeros război, soldat, până în mai 2000, cu peste 100 000 de morţi în ambele tabere şi cu ruinarea ec. a acestor ţări considerate printre cele mai sărace din lume.
În iun. 2000, beligeranţii semnează, sub presiunea ONU, un acord de încetare a ostilităţilor. La 12.12.2000, preşedinţii celor două state semnează la Alger un tratat de pace care prevede, între altele, crearea unei zone demilitarizate de 25 km de‑a lungul celor 1 000 de km ai frontierei comune, supravegheată de un contigent de 4 200 soldaţi sub mandat ONU.
Hotărârea din apr. 2002 a Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga privind delimitarea frontierei eritreano‑egiptene, obiect al războiului din anii 1998-2000 dintre cele două state, este acceptată de ambele părţi, dar transpunerea ei în practică de către Misiunea de demarcare a ONU (UNMEE) nu se realizează nici la 7 ani de la încetarea ostilităţilor, ultimul termen stabilit de Comisia frontalieră internaţională – 30.11.2007 – fiind şi el depăşit. Percepţia E., după proclamarea independenţei (1993), ca „o nouă speranţă” pentru procesul de democratizare a naţiunilor africane, se estompează în viziunea internaţională după rapida accentuare a tendinţelor autoritare ale regimului preşedintelui Isaias Afwerki.
Eroul cvasi‑mitic care timp de trei decenii a condus războiul de emancipare naţională îşi subordonează toate pârghiile puterii şi instituie unul dintre cele mai represive regimuri de pe glob. Alegerile anunţate pentru 2001 sunt amânate sine die. Peste 300 de lagăre de detenţie împânzesc ţara, jumătate din jurnalişti sunt încarceraţi iar E. ocupă în 2010, pentru al patrulea an consecutiv ultimul loc în Indicele libertăţii presei mondiale.
Din 2004 aproape 1 mil. de eritreeni (1/5 din pop.) părăsesc ţara, care începe să fie catalogată drept cea mai sângeroasă dictatură de pe continentul african. Relaţiile E. cu statele occidentale se răcesc. Sprijinul acordat de guvernul eritrean coaliţiei fundamentaliştilor islamici din Somalia vecină – Uniunea Tribunalelor Islamice -, care încearcă în 2006 să controleze întreaga ţară în dauna Guvernului Federal de Tranziţie de la Mogadishu, declanşează intervenţia directă a armatei etiopiene pe terit. somalez şi aduce în 2007 Etiopia şi E. în pragul unui nou război.
Ciocnirile izbucnite în iun. 2008 la frontiera cu vecinul meridional Djibouti sunt considerate de Franţa, SUA, dar şi de UA, ONU şi Liga Arabă ca o incursiune a trupelor eritreene pe terit. străin şi condamnate în consecinţă. Sancţiunile ONU (rezoluţia 1907/23.12.2009) urmate de cele ec. şi militare ale UE în 2010 izolează E. în comunitatea internaţională care consideră regimul dictatorial al lui I. Afwerki ca un ferment al tensiunilor din zona Cornului Africii prin disputele frontaliere cu vecinii – Etiopia şi Djibouti -, precum şi prin sprijinirea insurecţiei islamiste radicale din Somalia.
Din volumul Enciclopedie de istorie universală de Horia C. Matei, în pregătire la Editura Meronia
